Prima pagină / Oameni / Stil de viaţă  /  Elena Naik. Autoportret | MOLDOVA DE ORIUNDE - REVISTA DIASPOREI

Elena Naik. Autoportret | MOLDOVA DE ORIUNDE - REVISTA DIASPOREI imprimare

07.09.2016  

„După trei ani de serviciu la Helena English School din orașul Tsukuba, Japonia, am hotărât că eu pot să fiu mai liberă în decizii, să fac mai multe având elevii mei acasă și să am grijă de familie în același timp. Așa am început mica mea afacere...”, povestește Elena Naik, pentru MOLDOVA DE ORIUNDE - REVISTA DIASPOREI.

Votează: 5.0/5 (2 Voturi )

„Înainte să merg în Japonia, am făcut Facultatea de Psihologie la Universitatea de Stat din Moldova, apoi am făcut și masteratul la ULIM. În tot acest timp am activat la Centrul de Informare și Documentare privind Drepturile Copilului (CIDDC), unde fusesem voluntară în timpul studenţiei, apoi angajată în câteva proiecte. Am avut plăcuta experienţă să fiu voluntară la Parlamentul Copiilor, Consiliile Locale ale Copiilor și Tinerilor și alte iniţiative frumoase în domeniul sănătăţii și informării pentru prevenirea HIV/SIDA.

Pe când eram la CIDDC mi-am întâlnit soţul, care era stabilit în Japonia. La doar trei săptămâni după ce ne-am cunoscut, mi-a propus să-i fiu soţie și am acceptat. Așa am ajuns în Japonia, unde ne-am înregistrat căsătoria, am născut copiii și îi creștem acolo.

În 2013, am fost angajată la Helena English School, o școală de predare a limbii engleze din orașul Tsukuba, unde suntem stabiliţi cu traiul, și aveam responsabilitatea de a merge la patru grădiniţe să fac lecţii de engleză cu copii de 2-6 ani. Am avut posibilitatea să văd din prima sursă cum decurge educaţia preșcolarilor, să particip și să învăţ multe lucruri frumoase de la instructoarele japoneze, în special cum se pun bazele comunicării lor. Se pare că psihologia e încă în sângele meu și întotdeauna îmi sar în ochi relaţiile dintre oameni și cum acestea au loc, iar pe japonezi îi vad ca pe un exemplu de comunicare excelentă.

După trei ani de serviciu la acea școală, am hotărât că eu pot să fiu mai liberă în decizii, să fac mai multe având elevii mei acasă și să am grijă de familie în același timp. Așa am început mica mea afacere. Am scris anunţul, l-am distribuit, am investit în cărţi, materiale și un whiteboard, mi-am transformat sufrageria în sală de curs, unde zilnic vin copiii și elevii din vecinătate. Predarea limbii engleze îmi aduce o satisfacţie enormă, mai ales atunci când văd bucurie în ochișorii copiilor care vin la lecţiile mele și rezultatul nu se lasă așteptat.

Dacă mi-a fost greu? Da, e o greutate pe care o simte fiecare cetăţean al Republicii Moldova plecat în străinătate, cu mici diferenţe, în funcţie de situaţia și ţara în care se află. Mi-au trebuit aproape 10 ani să accept schimbările și provocările zilnice, dar miam făcut mulţi prieteni care m-au îndrumat, mi-am construit o viaţă socială care să-mi aducă bucurie. Și atâta timp cât pot să vin acasă în Moldova, să-mi văd familia, prietenii și meleagurile natale, n-am dreptul să zic că mi-i greu.

DESPRE JAPONIA

Acum 11 ani nici prin cap să-mi treacă faptul că mă voi stabili tocmai pe tărâmul nipon: ţara cu o curăţenie de invidiat, birocraţie ordonată, disciplină socială aproape militară, criminalitate scăzută și, cel mai important, o societate cu copii fericiţi.

Japonia este descrisă în toate emisiunile TV, seriale și articole ca un pământ al tehnologiilor avansate, ţara știinţei și a inovaţiilor. Este adevărat, însă ceea ce m-a uimit pe mine este lipsa încălzirii centrale și a izolaţiei termice. Am aflat mai târziu că acest lucru se datorează faptului că iniţial casele japoneze au fost gândite să lase curenţii de aer să circule cât mai liber, pentru că verile japoneze sunt călduroase și cu o umiditate înaltă. Această umiditate și vântul scăzut pe timp de vară sunt o invitaţie specială pentru dezvoltarea mucegaiului. Da, da, m-am trezit într-o vară cu multe lucruri ireversibil mucegăite.

Iarna, în schimb, nu mai știi ce să faci ca să te încălzești. Vântul puternic șuieră prin ferestrele de un strat și pereţii subţiri. Japonezii au instalate aparate cu aer condiţionat sau încălzitoare cu kerosen. Dar pentru că electricitatea este un pic mai scumpă decât petrolul, cei mai mulţi optează pentru a doua variantă. Plus la toate, japonezii nu încălzesc mai mult de o odaie și este puţin probabil să-și schimbe această deprindere în viitorul apropiat.

Clădirea în care locuiesc cu familia mea este construită în 2007, când tehnologiile erau mai avansate, respectiv și pereţii sunt mai groși și ferestrele duble. Oricum, iernile sunt foarte reci și noi am optat să facem mai multă mișcare decât să stăm locului să îngheţăm, căci nu preferăm aparatele cu aer condiţionat sau încălzitoarele cu kerosen.

În Japonia nu există noţiunea „te trage curentul” și presupusele implicaţii rezultate din acesta. Orice curent de aer este binevenit, indiferent de anotimp, dar mai ales pe vremea caniculei, atunci când este chiar o binecuvântare. Transportul public este dotat cu A/C-uri, ceea ce face călătoriile mai plăcute și relaxate.

Femeile japoneze sunt „super-mame”. În momentul în care ele au decis să devină mame, ele își dedică timpul doar pentru creșterea copiilor. Când merg la plimbare sau la vreun picnic, ele se dotează cu toate accesoriile posibile și imposibile: cărucioare, sling-uri, sticluţe pentru lapte, apă sau sucuri, tot felul de punguţe pentru scutece, batiste, prosoape, haine și încălţăminte

de schimb. Fiecare lucru își are compartimentul său în geantă sau pe cărucior. Privindu-le de la distanţă la câte lucruri au, îţi dau impresia că sunt ca melcii – poartă casa după ele. Ele zâmbesc tot timpul, se joacă cu copiii lor, vorbesc necontenit cu ei, descriindu-le fiecare moment al zilei. Ele își încurajează copiii la fiecare pas, sunt responsabile pentru dezvoltarea vorbirii lor, dar îi și ceartă dacă s-au comportat nepotrivit.

Copiii japonezi învaţă întâi să se închine ca gest de apreciere și apoi să vorbească. Bunele maniere sunt învăţate din scutece, acestea continuând să fie repetate la grădiniţă și în școală. Îmi amintesc cum băieţelul de un an și câteva luni al prietenei mele japoneze se închina respectuos în faţa unui cuplu în etate care era în trecere. Cuplul, la rândul lui, a zâmbit larg și s-a închinat copilului.

Mamele japoneze știu cum să-și călească copiii. Ele au zis adio căciuliţelor și ciorăpeilor în sezonul rece. Își expun copiii la temperaturile scăzute să se adapteze. Ca rezultat, o ţara întreagă este călită și puternică! Probabil voi fi întrebată dacă și virozele au dispărut. Ele sunt, însă mult mai rare.

Elena Naik

Japonezii nu se văicără. Iar dacă se întâmplă să o facă, o fac râzând. Da, ei râd sau schiţează un zâmbet, indiferent de situaţie. Asta nu înseamnă că lor nu le este greu sau mai ales că nu le este teamă că în orice moment s-ar putea trezi cu patul vecinului de sus alături, din cauza unui cutremur devastator. Au și ei de plătit taxe exorbitant de mari și mai trebuie să facă faţă presiunilor sociale zilnice. Căci în Japonia supravieţuiești doar dacă ai grijă de ceilalţi. Cu cât mai mult dai, cu atât mai mult primești. Cu cât mai mult te dăruiești, cu cat mai bine te comporţi, cu atât mai multă apreciere primești.

Viaţa japoneză este programată până la cel mai mic detaliu. Etapele vieţii sunt binecunoscute, de la naștere, copilărie, pubertate, adolescenţă etc. până la adânci bătrâneţi. Ei știu la ce să se aștepte, știu cum să reacţioneze și ce să zică în orice situaţie. Limbajul lor est bine dezvoltat și continuă să se dezvolte, apărând diferite combinaţii de kanji (sistemul de scriere chinez) care dau naștere la cuvinte noi.

Viaţa japoneză este lipsită de spontaneitate, care pentru noi, străinii, este oarecum posacă. Însă este o viaţă stabilă, cu accent pe dezvoltarea multilaterală a personalităţii. Bunăoară, eu afirmându-mă ca și profesoară de limba engleză acolo, am trei eleve cu vârsta cuprinsă între 55 și 65 ani. Când le-am întrebat de ce vor să studieze, mi-au spus că pe lângă faptul că le place limba engleză, învăţarea continuă, „deschiderea minţii” (renewal of their mind) este importantă la orice vârstă și este responsabilitatea lor să fie exemple de dezvoltare continuă pentru generaţia tânără.

Preșcolarii, școlarii și liceenii sunt angajaţi în câteva activităţi extracuriculare, uneori câte două-trei pe zi. De la lecţii de engleză, pian, caligrafie, înot și balet până la kendo, karate, fotbal, gimnastică sau aikido, iar mamele sunt cele responsabile de a duce copiii la aceste activităţi. De aceea tânăra generaţie japoneză este foarte ocupată și are timp mai puţin pentru droguri, tâlhării și crime. Dacă aceasta din urmă nu există? Ba da, exista, însă rata este cea mai mică în Ţara Soarelui Răsare.

„Before moving to Japan, I graduated the Psychology Faculty from the Moldovan State University, then I finished my masters at the Free International University of Moldova. All this time, I volunteered at the Information and Documentation Center on Child Rights (IDCCR) where Ilater got hired in some projects,” says the Moldovan native Elena Nike, who lives in Japan with the family for 11 years. Elena needed almost 10 years to accept the daily differences and challenges, but she made lots of friends who helped her adapt. Today, Elena Nike lives a fulfilled social and professional life in Japan.

Sursă: MOLDOVA DE ORIUNDE - REVISTA DIASPOREI

Revista diasporei „MOLDOVA de oriunde” este disponibilă online pe site-ul Biroului pentru Relații cu Diaspora www.brd.gov.md și pe portalul www.stiripozitive.eu

Versiunea PDF: Revista_MOLDOVA_de_oriunde_ISSN.pdf

Elena Naik Elena Naik
 

EEF         

Portalul Stiripozitive.eu a fost creat de „URMA ta” la 1 martie 2012 cu sprijinul Fundaţiei Est-Europene.

Conținutul portalului www.stiripozitive.eu este creat de „URMA ta” cu suportul oferit de Fundaţia Est-Europeană și finanțat de Suedia. Opiniile exprimate aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al Fundației Est-Europene sau al Suediei.

• • • 

Preluarea textelor care aparțin www.stiripozitive.eu poate fi făcută doar cu acordul scris și cu indicarea sursei și linkul activ la subiectul preluat din www.stiripozitive.eu.