print
Viorica Ungureanu, despre istorii de migraţie şi confortul regăsit într-o cutie
15.01.2018
1622

„Îmi pare că sunt o libelulă care sare deasupra apei. Și acum îmi place senzația de a înfrunta viața de parcă ar fi un complex de salturi deasupra apei"...

Viorica Ungureanu s-a născut în 1982, a absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova, după care a emigrat în Italia. Este mama a doi copii născuți în Italia. Fiind un membru activ al comunității cetățenilor moldoveni din orașul Torino, a documentat mai multe istorii de migrație și a realizat mai multe interviuri video despre istorii de viață, evenimente organizate de reprezentanții Diasporei. A revenit de curând în Republica Moldova, împreună cu familia ei.   

Da quando sono ombra / De când sunt o umbră este o povestire scrisă de Viorica Ungureanu, publicată în volumul Lingua madre Duemila diciassette. Racconti di donne straniere in Italia / Limba maternă 2017. Povestiri ale femeilor imigrate în Italia, îngrijit de Daniella Finocchi (pag. 242-251).  

E o altfel de istorie de viață, cu un dramatism impregnat, greu de transmis. Povestirea începe astfel: „Viața are (și) culoarea așteptărilor”. Se întâmplă în timp ce noi așteptăm, lucrăm pentru alții, pentru noi, dar cel mai des în defavoarea noastră. În timp ce lucrăm din greu, investind timp, sănătate și viață, uităm să trăim și în timp ce așteptăm să terminăm de muncit și să începem să trăim, visăm”. Autoarea vorbește despre ocazii / șanse pierdute sau nu, despre singurătatea care usucă rădăcinile omului și care e vecină cu adevărata sărăcie.

Istoria relatată de Viorica Ungureanu s-a născut în vara anului 2000, într-un sat din Moldova, când a întâlnit-o pe Marina.

Nu poți să nu remarci maniera tragicomică, a autoarei, de a relata aspecte legate de istoria personală. „La cerințele insistente ale tatălui meu a trebuit să demonstrez un pic de altruism și să merg să trăiesc cu mătușa mea, care experimenta de puțin timp viața de văduvă. Eram destul de tânără și energică, astfel încât să pot împărți cu ea resursele mele umane. Intrând pentru prima oară în casa ei mi-am dat seama că lipsesc cu desăvârșire scaunele. „Soțul meu zicea întotdeauna că nu-i timp niciodată pentru a te așeza să mănânci, îmi răspunse mătușa, rușinată, - „și că poți să mănânci și în timp ce lucrezi”, scrie Viorica. Urmează replica șăgalnică a autoarei: „nu-i de mirare că a murit așa de tânăr, muncind”.

Sau alta - „în una din seri mi-am dat seama că era o atmosferă schimbată; ceva nou, aproape plăcut. Intrând în bucătărie, am văzut aranjată masa cu tacâmuri, iar alături de masă - două scaune. Am stat mult așezate pe acele scaune, ea vorbindu-mi despre singurătatea ei matrimonială, eu - neînțelegând nimic, dar absorbind și înmagazinând totul, pentru a reveni la astea ani și ani după” (p. 243).

Apoi începe istoria celor doi copii - Marina, sora mai mare, și Nicu, frățiorul de care aceasta avea grijă. O cunoaște într-o seară, când a venit să-i vândă lapte mătușii - o fată corpolentă, cu un borcan mare de trei litri cu lapte, rușinată când a trebuit să accepte 5 lei în plus, oferite de femeie. Ambii copii nu erau nici prea frumoși, nici prea curați. Modul lor de a vorbi - rudimentar, comic - la fel ca și mimica, gesturile. „Uite așa ar fi arătat Mowgli cu o soră”, este replica autoarei. Ochii lor erau singurul detaliu care îi asemănau - mari, gri, „goi ca o fântână adâncă, o obișnuință disperată ca a cincea zi de ploaie continuă”.           

Istoria continuă cu pasiunea lui Nicu pentru cărți, pe care le vede la vecina lui, Viorica, mai ales care vorbeau despre Italia, idee care se aprinde în capul băiatului - ca despre „un paradis unde ar vrea să fugă, să ajungă”. Atunci ajungem să-i cunoaștem pe părinții copiilor - alcoolici de când se știu, cu bătăi și grozăvii greu de descris.  „Nicu - înghesuit în cușca câinelui, de spaimă, palid și transparent. Marina, urlând de durere. Am rămas mută când îmi spunea, cu un glas angelic, că sora lui cumpărase din greșeală altă băutură, nu cea preferată de mama lor și de companionii săi”, scrie autoarea. 

„Deci asta e secretul acestor copii, o „familie specială”. Iată de ce erau atât de stinși, cu privirea fugind, piezișă, iată de ce erau atât de legați unul de altul. Nicu era umbra Marinei, inseparabil, de parcă era lipit. Uneori glumeam, prefăcându-ne că ne împiedicăm de firul (nevăzut) de fier care îi unea. De cele mai multe ori însă Marina lucra în casele oamenilor, pentru ceva de mâncare... Firul s-a rupt la sfârșitul acelei veri. Băiatul a murit într-un accident, iar Marina a dispărut de acasă, și-a luat lumea în cap, după înmormântare”, scrie Viorica Ungureanu.

Autoarea notează câteva elemente despre cum era văzută Italia la începutul anilor 2000, din Moldova -  despre Italia ca „universitatea vieții”, unde „am învățat să mor și să trăiesc, în aceeași zi", iar „viața e o succesiune de coincidențe stranii care zi de zi ne fac să înțelegem responsabilitatea pe care o avem: să ne cunoaștem, să învățăm din propria experiență" (pag. 246).

În 2010, autoarea a ajuns la Veneția, într-o călătorie, după ce a frecventat timp de un an școala medie Drovetti din Torino. La Veneția a reîntâlnit-o, în stradă, pe Marina, după 10 ani: „o creatură scheletică; zâmbea foarte rar, de parcă ar fi fost un păcat, iar în ochii ei continua să plouă; toate acestea erau acoperite de un văl de conformare și de înțelepciune”.

Au vorbit despre fratele ei, Nicu, și visul lui de a evada în Italia, vis care a ținut-o în viață și ea. Adolescenții ar fi vrut, inițial, să plece la Moscova, la muncă, apoi Nicu s-a „molipsit” de drag de Italia și au decis să plece încolo. Marina, rămasă singură, după moartea fratelui, a apelat la o agenție care să o ajute să ajungă în Italia. Bani avea puțini, i-a dat pe toți. Nu a sfătuit-o nimeni.

Pentru Marina călătoria în Italia a durat trei ani - lungi, teribili, violenți - pentru că a fost dusă de fapt în zona de război din Kosovo: „Fără lacrimi, fără emoții, cu ochii fixați asupra cănii de cafea, îmi povestea ceea ce eu nu voiam să aud, să știu” (pag. 248). Sigur că i s-a spus că va fi o călătorie ilegală, dar ea nici măcar nu știa ce înseamnă o călătorie legală peste hotare. Marina acceptase că era vina ei, pentru că era tânără și neștiutoare, vinovată pentru că nu a pus alte întrebări celor de la „agenție”.  

În timpul călătoriei, a fost pusă într-o cutie, iar când a ieșit de acolo „își schimbă imediat imaginea pe care o avea despre Infern”. Cu o durere hipnotizantă; era ca un atac cu ultrasunete... Când cineva a reușit să o scoată de acolo și să o ducă în Italia, nu avea speranțe, nici frică, nu mai simțea nici prezența lui Nicu. „Nu aveam niciun fel de document, deci nu am făcut capricii când m-au închis din nou într-o cutie, ascunsă printre alte cutii, toate încărcate într-un furgon. Mă simțeam liniștită și în siguranță, în cutie. Când am ajuns în Italia, în sfârșit am plâns. Îmi pare că sunt o libelulă care sare deasupra apei. Și acum îmi place senzația de a înfrunta viața de parcă ar fi un complex de salturi deasupra apei”, sunt cuvintele pe care autoarea le-a reținut din ultima discuție cu Marina (trupul tinerei a fost găsit la scurt timp în râul Tibru).

Una din replicile autoarei - „comoditatea de a trăi într-o lume paralelă s-a rupt” (pag. 248) - mi-a amintit de scrierile Eugeniei Bulat, poezie și proză, „născute” în perioada migrației la Veneția.        

 

Ecaterina Deleu

Tel +373 22 234 692
Fax
Copyright © 2018 Stiripozitive.eu | URMA ta. Toate drepturile rezervate.