print
Fabulă modernă despre atingeri de Tatiana Ţîbuleac, Paris
26.05.2014
3729

- Valentina Trofimovna, ce… iar…?

- Hai, Viorica, mai repejor, că se termină recreația… Ochiul… la ochi uită-te. Nu văd nimic, nimic, crezi că rămân oarbă?

- Nu, nu vedeți pentru că e umflat. Dar oricum trebuie să mergeți la röntgen… Eu nu sunt medic, Valentina Trofimovna, eu sunt veterinar. Iar Dumneavoastră sunteţi om, nu animal. Trebuie să mergeţi la medic.

- Nu mă duc, mi-i rușine, Vioricuța. Mă știe tot satul, eu – profesoară – și bătută în așa un hal. 

- De parcă așa nu știe…Data viitoare poate fi și ultima. Atâta bătaie un om nu poate îndura.

Data viitoare nu a fost. După discuția cu medicul veterinar al fermei, o fostă elevă de-a sa, Valentina s-a hotărât. A venit acasă tăcută, s-a asezat pe patul din Casa cea Mare și a început a plânge. Cu voce, ca la mort. De parcă toată lumea din lume murise și rămăsese doar ea, Valentina Trofimovna - profesoara de clasele primare într-un sat din Moldova. O soție și o mamă bătută în fiecare lună.

Totuși, Valentina nu a putut plânge cât ar fi fost destul într-o astfel de situație. Încă o durea… Ochiul, urechea, limba din gură plină de un gust roșu și sărat, toată partea dreaptă de cap, cazută sub mânia lui Ion, soțul, mecanicul colhozului. Pe Valenitina o durea nu doar carnea, ci şi sufletul. Dar, slavă Domnului, asta nu se vedea!

Sufletul, la o femeie, este singurul care nu se învineţeşte niciodată.

- Iar bocești? Atâta bocet, de parcă ți-aș fi făcut cine știe ce... Ce asta e bătaie la tine? Așa, te-am, atins și eu oleacă. Pentru că m-ai enervat iar cu banii…

În Jardin de Luxembourg de Paris, eu şi Valentina stam întinse la soare. Pe scaune de fier, târâte atent și cu bucurie prin pietrișul rafinat. Amândouă cu ochelari de soare, care să ne protejeze de ultraviolete. Doar atât. Niciuna nu are de ascuns sub sticla neagră nici o vânătaie de soț violent. Am vorbit, am plâns, am râs– ca doua moldovence într-o capitală europeană. Sunt zece ani de la istoria pe care mi-a povestit-o Valentina. Zece ani de când a plecat în Italia, iar acum, iată, pe un week-end, a venit să mă vadă la Paris. 

Acum Valentina e bine. Are salariu stabil, o garsonieră la Roma şi câteva zeci de ani de trăit din viaţă. Are chiar şi un moşnegaş italian care îi face curte. 

- Valentina, tu, cu viaţa ta, m-ai atins! – i-a zis, italianul într-o zi.

Acelaşi cuvânt. Câte sensuri! – m-am gândit eu, şi am continuat să mănânc ciocolată cu Valentina în Paris. 

Tel +373 22 234 692
Fax
Copyright © 2019 Stiripozitive.eu | URMA ta. Toate drepturile rezervate.